Un obiect pe săptămână (25)

Ţesătură cu modele, Râşnov/ Rosenau, jud. Braşov, 1915 – colecţia Renascendis

Dimensiune: 36x34 cm

Material: pânză de bumbac ţesută la război, fir roşu de bumbac mercerizat

Tehnică de realizare: croire, coasere, brodare

Autor: Emma Roth

Descriere: şervet de formă dreptunghiulară realizată dintr-o bucată de pânză de bumbac (de tip etamină), cu un chenar de fir roşu inserat, ţesută la război. Întreaga suprafaţă este decorată cu broderie în fir roşu de bumbac mercerizat realizată cu acul. Jumătatea superioară a decorului este rezervată literelor şi cifrelor în diverse stiluri grafice, dar şi motivelor decorative liniare.  Jumătatea inferioară păstrează numele autoarei E. Roth şi datarea 1915 , încadrate, la stânga şi la dreapta, de două coroane. Dedesubt sunt redate motive decorative mai elaborate. Chenarul ţesut cu fir roşu este dublat de alte motive decorative liniare diferite pe fiecare latură.

După Reformă, alfabetizarea fiind o condiţie absolut necesară pentru a accesa scrierile religioase fără mijlocire, învăţământul săsesc s-a generalizat la nivelul tuturor aşezărilor săseşti, chiar şi la cele de iobagi, devenind din ce în mai mai inclusiv. Începând cu secolul al XVIII-lea, şcoală săsească se adaptează în permanenţă cerinţelor societăţii, adoptă modele progresiste occidentale şi, în multe situaţii, devine ea însă un model.

În secolul al XIX-lea se fac eforturi susţinute pentru sporirea infrastructurii şcolare dedicate fetelor. În oraşe se înfiinţează numeroase şcoli de fete, în timp ce la sat funcţionează şcoli mixte. Cu toate acestea, situaţia nu depăşeşte limitele impuse de o societate încă tradiţională, patriarhală, care permitea femeilor să evolueze strict în arii care ţin de treburile domestice, biserică, acte caritabile şi, uneori, arte. Şi la începutul secolului al XX-lea, tinerele trebuiau să înveţe, mai înainte de toate, să fie bune gospodine, în vedere obţinerii unei situaţii maritale cât mai fericite. Dincole de asigurarea necesităţilor vieţii de zi cu zi, femeile trebuiau să acorde atenţie şi înfrumuşeţării interioarelor de locuit, iar textilele ocupau un loc privilegiat în acest domeniu. Arta cusutului şi brodatului este transmisă fetelor, în această perioadă, atât acasă, cât şi la şcoală (unde chiar se constituie în probe notate sau concursuri). Adesea, priceperea adolescentelor în cusut şi broderie era probată prin executarea unei ţesături cu modele, aşa cum este şi cea pe care o prezentăm astăzi. Ţesăturile cu modele sunt cunoscute în Occident încă din secolul al XVIII-lea şi, treptat, se răspândesc şi în alte zone de influenţă culturală apuseană.

Transilvania în imagini (40)

Balán Sz. Domokosnál/ Balan bei Domokos (Bălan lângă Sândominic, astăzi oraşul Bălan, jud. Harghita)

Gravură colorată după un desen de Ludwig Rohbock, Darmstadt, 1864 – colecţia Renascendis

Pe parcursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, ca şi mai înainte, Transilvania este o destinaţie de călătorie atractivă pentru o serie de englezi, francezi, germani sau austrieci, care îşi publică jurnalele de călătorie imediat ce aceastea se încheie. În special de la mijlocul secolului al XIX-lea, relatările de călătorie sunt publicate în serii, caiete sau volume dedicate în periodice europene de largă răspândire, sunt din ce în ce mai detaliate şi oferă informaţii utile altor potenţiali călătorie, dar mai ales sunt insoţite de gravuri ale locurilor vizitate (peisaje, portrete de localnici, monumente, scene comice etc.).

Acesta este şi cazul gravurii pe care o prezentăm astăzi, care este o ilustraţie a lucrării geografului maghiar Hunfalvy János, Ungarn und Siebenbürgen in malerischen Original – Ansichten. Ihrer interessantesten Gegenden, Stadte Badeorte, Kirchen, Bürgen, Palaste und sonstigen Baudenkmaler alter und neuer Zeit[1] (Ungaria şi Transilvania în vederi pitoreşti originale ale zonelor celor mai interesante, localităţi de vilegiatură, biserici, castele, palate şi alte monumente din timpuri vechi şi noi), secţiunea a II-a, volumul 3 dedicat Transilvaniei, apărută în 1864 la Darmstadt (tipografie şi editare Gustav Georg Lange). Placa de gravură a fost realizată de J. M. Kolb după un desen de Ludwig Rohbock.

Bălan de lângă Sândominic a fost o aşezare minieră, specializată în extracţia şi reducerea minereurilor de fier şi cupru. Gravura surprinde exact infrastructura industrială de secol XIX laolată cu ce, probabil, sunt nişte locuinţe muncitoreşti. Evident, imaginea este un peisaj romantic, anumite elemente nefiind probabil întocmai cu realitatea, dar, în mare, impresia asupra realităţii din perioadă este îndeanjuns de exactă.

---

[1] Vezi şi Anca-Maria Zamfir, Braşovul într-o relatare de călătorie în secolul al XIX-lea, în Ţara Bârsei, nr. 12, Braşov, 2013, pp. 341-351.

Un obiect pe săptămână (24)

Scrisoare a lui Tudor Arghezi adresată Victorinei Gorgos, 3 iunie 1931, Bucureşti – colecţia Renascendis

Dimensiune: 9x14 cm

Material: carton subţire, cerneală

Descriere: scrisoare adresată de T. Arghezi, la data de 3 iunie 1931, Victorinei Gorgos – profesoară de limba franceză şi soţia prefectului de Vaslui Alexandru P. Gorgos. Arghezi adresează scuze doamnei Gorgos pentru că nu i-a putut trimite manuscrisul poemului Facerea lumii (ulterior publicat, în acelaşi an, în volumul Cartea cu jucării) din cauza situaţiei create de operaţia soţiei sale. O menţiune interesantă este „citirea la microfon” a poemului de către Arghezi, deci înregistrarea în scopul difuzării radio, fapt care se înscrie în istoria lungii colaborări a acestuia cu Radiodifuziunea Română, încă din 1927.

Textul scrisorii:

Bucureşti 3 Iunie 1931.

                     Stimată doamnă,

Am luat adresa dv. alaltăieri de la şcoală, unde m’am dus ca să vă cer datoratele scuze. Nu am putut să dau curs amabilei Dv. dorinţi, de a vă remite manuscrisul Facerea lumii, citit la microfon, dintr’o pricină pe care o veţi înţelege. Certitudinea că nu îmi pierd camarada şi mama copiilor mei, operată într-un sanatoriu, am căpătat-o deplin abia Luni ... Însăşi scrisoarea Dv., însoţită de rândurile D-lui Asaki, a fost deschisă şi citită cu o mare culpabilă întârziere.

În toate acestea mă simt vinovat cu foarte puţin însă nu aş fi voit să vă las o impresie de impoliteţe, deprins cum sunt, mai ales, ca în actele mele sociale să fiu scrupulos şi atent.

Probabil că dacă v’aş trimite-o acum, Facerea lumii n’ar mai răspunde la nicio necesitate.

Primiţi vă rog, Stimată Doamnă Gorgos, respectuoase omagii.

                                    T. Arghezi

                                        42 Bd. Elisabeta. Telefon 356/06.

Transilvania în imagini (39)

Fanfară (probabil armenească) din Dumbrăveni/ Elisabetopol/ Erzsébetvaros/ Elisabethstadt

Fotografie, atelier Herter, Elisabetopol, sfârşitul anilor ’20 – colecţia Renascendis

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub influenţa fanfarelor militare, în zona de locuire săsească din Transilvania se formează primele fanfare orăşeneşti şi săteşti. Fenomenul a fost favorizat de evidenta inclinaţie, universal valabilă, a etnicilor germani către alămuri, dar şi de către un anumit sincronism cu tendinţele europene, datorat strânselor legături ale saşilor cu spaţiul german. Evident, moda fanfarelor s-a extins rapid în toată Transilvania şi a fost adoptată de majoritatea etniilor. Nu sunt puţine cazurile în care fiecare comunitatea etnică din oraşele mari are mai mult de o fanfară, situaţia fiind similară şi în aşezările rurale multietnice unde fiecare comunitate are fanfară proprie.

Cel puţin din ultimul sfert al secolului al XIX-lea, fanfara este o prezenţă constantă la toate evenimentele importante din existenţa comunităţilor săseşti, fie ele nunţi, serbări sau înmormântări. Pe măsură ce situaţia materială permite achiziţionarea instrumentelor şi formarea unui amsamblu, acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul celor maghiare sau româneşti. Membrii fanfarei se bucurau de un statut aparte în comunitate, iar locul în amsamblu se moştenea, cel mai adesea, din tată în fiu.

Atragerea şi colonizarea armenilor plecaţi din Moldova, în urma situaţiei de precaritate şi nesiguranţă creată acolo, în Transilvania începe în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, în timpul principelui Apafi Mihály, care spera să-i atragă şi spre protestantism, fapt pentru care le acordă o serie de privilegii comerciale şi a anumită autonomie juridică. Comunitatea armenească din Dumbrăveni/ Elisabetopol este a doua ca importanţă după cea din Gherla/ Armenopolis pe teritoriul Transilvaniei. În ciuda planurilor inţiale ale autorităţilor Principatului, armenii transilvăneni vor catolicizaţi, urmare a politicii de expasiune catolică a austriecilor.

Despre istoria fanfarelor din Dumbrăveni nu cunoaştem informaţii, dar în mod sigur ele au existat şi au prosperat asemenea celor din majoritatea aşezărilor transilvănene. Armenii, fiind creştini catolici, nu avea nici un fel de motive pentru a nu se supune acestei mode. Fanfara din fotografia pe care o prezentăm astăzi este, foarte probabil, o fanfara a comunităţii armeneşti din Dumbrăveni.

Transilvania în imagini (38)

Alte Bauernhäuser in Tartlau/ Case ţărăneşti vechi în Prejmer

Reproducere după Das Sächsiche Burzenland einst und jetzt, Kronstadt, 1925, p. 122 (fig. 35) - biblioteca Renascendis

Scurta monografie a lumii săseşti din Ţara Bârsei Das Sächsiche Burzenland einst und jetzt (Ţara Bârsei săsească atunci şi acum), publicată în 1925, sub forma unui volum colectiv, prin grija Decanatului Evanghelic Braşov cu ocazia aniversării a 65 de ani de la înfiinţarea Societăţii de Studii Transilvănene (Vereines für Siebenbürgische Landeskunde) şi a 55 de ani de la înfiinţarea Asociaţiei Transilvănene Gustav Adolf (Siebenbürgische Gustav Adolf-Vereines), reproduce diverse fotografii din aşezările săseşti care au circulat în epocă şi sub forma de cărţi poştale. Printre acestea se află şi imaginea, pe care o prezentăm astăzi, a unor frumoase case săseşti din secolul al XVIII-lea, din Prejmer. Un element deosebit de arhitectură veche este decorul crenelat al zidului porţii casei din partea dreaptă, specific mai degrabă unor construcţii monumentale în stilul Renaşterii transilvănene. În mod mod fericit, ambele case, aflate pe strada Pompierilor,  au supravieţuit până în prezent, cea din stânga fiind chiar restaurată.

Transilvania în imagini (37)

Biserica evanghelică din Bod/ Brenndorf/ Botfalu - interior

Carte poştală necirculată, anii ’20 – colecţia Renascendis

În Bod se alfă una din bisericile evanghelice mai puţin cunoscute şi vizitate din Ţara Bârsei, ceea ce nu face monumentul mai puţin interesant sau surprinzător.

Vechea biserică evanghelică a fost construită, cel mai probabil, la puţin timp după începutul secolului al XIV-lea. Primul etaj al turnului clopotniţă, de altfel şi cel mai vechi, păstrează pe faţada vestică inscripţia 1310  (realizată în secolul al XIX-lea cu ocazia uneia din numeroasele renovări) ca an de ridicare al construcţiei inţiale. Pe aceaşi faţadă a turnului, la nivelul următor, o casetă realizată în tencuială menţionează mai mulţi ani cu relevanţă pentru evoluţia monumentului. Singurul vizibil este 1799, anul în care turnul este reclădit în urma prăbuşirii etajelor superioare cauzată de un cutremur în 1790.  

În toamna anului 1802, vechea biserică este distrusă la rândul ei de un cutremur, la fel şi fortificaţiile ce o înconjurau (rămaşitele acestora fiind demolate în 1865). Construcţia noii biserici hală, încăpătoare şi austeră, este terminată în 1806. Din vechiul edificiu se mai păstrează doar ancadramentul gotic al portalului vestic şi cristelniţa de piatră, deasemenea gotică, în formă de potir, datată 1491 (parţial vizibilă şi în centrul imaginii, în prim plan, având cupa acoperită).

Pentru restaurarea interiorului bisericii s-au făcut eforturi susţinute de către Biserica Evanghelică în ultimii zece ani, în urma disoluţiei comunităţii săseşti. Covoarele orientale, datând din secolul al XVIII-lea, fixate pe strana din stânga, au fost recuperate, alături de alte două, şi sunt păstrate până în prezent în biserică.

Un obiect pe săptămână (23)

Farfurie decorativă, ceramică de tip Haţeg, a doua jumătate a secolului al XIX-lea – colecţia Renascendis

Dimensiune: D: 26 cm; A: 3,2 cm

Material: lut, angobă de culoare maro, pigment bleu-albătrui, verde, alb, brun-roşcat şi brun-închis, smalţ plombifer (transparent)

Tehnică de realizare: frământare, modelare manuală la roata olarului, uscare, angobare, decorare, smălţuire, ardere oxidantă în cuptor

Descriere: farfurie plată, realizată dintr-o pastă de lut de foarte bună calitate, având buza lată, ondulată prin răsfrângere la intervaluri de aproximativ 3 cm. Decorul policrom marmorat este realizat prin aplicarea pigmenţilor pe suprafaţa vasului cât timp acesta era încă învârtit pe roata olarului, astfel încât să se obţină întrepătrunderea. Gama cromatică a decorului cuprinde culorile bleu-albătrui, verde, alb şi nuanţe de brun de la brun-roşcat la brun-închis.

Acest tip de decor a fost practicat de olarii din centrele haţegane încă din secolul al XVIII-lea, fiind folosit pentru decorarea unei game largi de vase de uz comun (ulcioare, oale, căni, borcane, farfurii etc.). În mod uzual, în decorarea farfuriilor, pigmenţii sunt dispuşi liniar, într-o singură direcţie, unindu-se într-un capăt. Farfuria pe care o prezentăm astăzi, care are mai degrabă un scop decorativ decât practic, nu se înscrie în această rutină, fiind o piesă deosebită şi din acest motiv. Deja în secolul al XIX-lea, decorul marmorat este preluat în majoritatea atelierelor româneşti şi maghiare din sud-estul şi estul Transilvaniei, precum şi în anumite centre din Muntenia, unde este utilizat până în prezent.

Tipul de farfurie plată cu buza lată şi ondulată prin răsfrângere apare în producţia de ceramică din nordul Transilvaniei spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi rezistă peste un secol, fiind însă rar folosit în centre de olari din Haţeg. Exemplarele păstrate prezintă un decor bogat, uneori chiar prea încărcat,  cu elemente vegetale, florale şi păsări realizat în culorile verde, albastru, alb şi nuanţe de portocaliu.